Auzim mai mereu, la ceremonii militare, la pomenirea eroilor neamului sau la Ziua Naţională, un imn care conţine versurile „Eroi au fost, eroi sunt încă/ Şi-or fi în neamul românesc“. Deşi ele ne sună cunoscut, în general, puţini dintre noi am putea ghici autorul acestora. Ca multe alte versuri patriotice transpuse pe melodie, aparţin unui poet care toată viaţa şi-a dedicat-o însufleţirii idealurilor poporului român. Numele lui, astăzi aproape uitat - Ioan Neniţescu.
(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1183;1;34878;0;Ioan-Nenitescu---poetul-simtirii-romanesti.html)
Pui de lei
Eroi au fost,eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii orişiunde cresc.
E viţa noastră făurită
De doi bărbaţi cu braţe tari
Şi cu voinţa oţelită,
Cu minţi deştepte, inimi mari.
Şi unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor amarnic
Au dat cu-atâţia duşmani piept.
Şi din aşa părinţi de seamă
În veci s-or naşte luptători,
Ce pentru patria lor mamă
Vor sta ca vrednici următori,
Au fost eroi, şi-or să mai fie,
Ce-or frânge duşmanii cei răi,
Din coasta Daciei şi-a Romei
În veci s-or naşte pui de lei.
Ţara mea
Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;
Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;
Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;
Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;
Şi unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;
Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Moartea lui Decebal
La Sarmisegetusa stă mândrul Decebal,
Ce-a frânt popoare multe, de jos şi de pe cal,
Stă sângerat din luptă pe scaunu-i regesc
Şi chin adânc svâcneşte în ochiu-i vulturesc;
Căci luptătorii harnici, ce lângă tronu-i stau
Frânturi de spadă numai în mână ei mai au.
Şi tarea lor cetate de flăcări e cuprinsă
Şi de duşmane braţe jur împrejur încinsă!
Mereu în sală intră, mereu voinici răniţi.
Pe lângă tron s’aşează de sânge-acoperiţi,
Cu desnodate prăştii cu scuturi găurite,
Cu tolbele deşarte cu zalele plesnite.
Şi Decebal la dânşii se uită cu durere!
Dar iată, se ridică şi strigă cu putere:
„Sus cugetul şi firea... sus frunţile voinici!
Plecarea în durere e pentru inimi mici,
Învinsu-ne-a Romanul, dar nu ne va supune.
În a sclăviei lanţuri el trupuri răci va pune.
Aduceţi o căldare! În ea o beutură
Să facem, ca cel care gusta-va picătură,
La Zamolxix o nouă viaţă să-şi găsească”.
Cum regele grăit-a aşa s’a şi făcut
Rămasul pâlc de oaste stă lângă tronu-i mut.
Atunci al legii preot, mai mare între cei mari
Păşeşte spre căldare eu paşi înceţi şi rari,
O cupă el îşi umple şi hotărât o poartă
La gură şi o soarbe, grăind când o deşartă:
„Iubirea libertăţii, e al bărbăţiei semn,
Acel-ce ‘n piept n’o simte de lanţ şi jug e demn”!
Şi-aşa a morţii cupă din mână în mână trece
Şi cel ce gustă ‘ndată alături cade rece.
Deodată greaua poartă se sparge şi în sală
Traian cu capii oastei romane dă năvala...
În clipă luptătorii, ce n’au beut venin.
Frânturile de spade şi-le înfig în sân
Si cad scăldaţi în sânge... Iar când Traian zăreşte
Pe Decebal, ce şade şi pacinic mi-l priveşte,
„Supune-te! — îi strigă — viaţa-ţi dăruesc”
Dar regele se scoală şi zice: „Nu primesc
Ca dar sclăvia joasă,.. Regi mulţi supus-ai tu...
Ia leşul meu la caru-ţi, dar sufletul meu nu”!
Un junghiu în piept şi ‘mplântă şi moare, iar Traian
La sala ‘ntreagă caută, la vrednicu-i duşman.
L’ai săi apoi se ‘ntoarce grăind cu ochiu aprins:
„Noi ce-am învins, ca pildă s’avem pe acest învins”
Voinţa neamului
n ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim,
Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea s-o împărţim.
Şi nu vrem noi, românii, fruntea în veci la nimeni s-o plecăm,
Şi din moşie nici o palmă, o unghie să n-o lăsăm.
Nu vrem să închinăm popoare sub mândru sceptru românesc
Ci să trăim din viaţa noastră şi dreptul nostru strămoşesc.
Nici la răpiri ne zboară dorul, dar vai! acelui ce-a-ndrăzni
Ştirbiri moşiei a ne face… El cu viaţa va plăti!
Căci pe moşia cea străbună vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ei cu nimeni nu cugetăm s-o împărţim.
Eroi au fost,eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii orişiunde cresc.
E viţa noastră făurită
De doi bărbaţi cu braţe tari
Şi cu voinţa oţelită,
Cu minţi deştepte, inimi mari.
Şi unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor amarnic
Au dat cu-atâţia duşmani piept.
Şi din aşa părinţi de seamă
În veci s-or naşte luptători,
Ce pentru patria lor mamă
Vor sta ca vrednici următori,
Au fost eroi, şi-or să mai fie,
Ce-or frânge duşmanii cei răi,
Din coasta Daciei şi-a Romei
În veci s-or naşte pui de lei.
Ţara mea
Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;
Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;
Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;
Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;
Şi unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;
Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Moartea lui Decebal
La Sarmisegetusa stă mândrul Decebal,
Ce-a frânt popoare multe, de jos şi de pe cal,
Stă sângerat din luptă pe scaunu-i regesc
Şi chin adânc svâcneşte în ochiu-i vulturesc;
Căci luptătorii harnici, ce lângă tronu-i stau
Frânturi de spadă numai în mână ei mai au.
Şi tarea lor cetate de flăcări e cuprinsă
Şi de duşmane braţe jur împrejur încinsă!
Mereu în sală intră, mereu voinici răniţi.
Pe lângă tron s’aşează de sânge-acoperiţi,
Cu desnodate prăştii cu scuturi găurite,
Cu tolbele deşarte cu zalele plesnite.
Şi Decebal la dânşii se uită cu durere!
Dar iată, se ridică şi strigă cu putere:
„Sus cugetul şi firea... sus frunţile voinici!
Plecarea în durere e pentru inimi mici,
Învinsu-ne-a Romanul, dar nu ne va supune.
În a sclăviei lanţuri el trupuri răci va pune.
Aduceţi o căldare! În ea o beutură
Să facem, ca cel care gusta-va picătură,
La Zamolxix o nouă viaţă să-şi găsească”.
Cum regele grăit-a aşa s’a şi făcut
Rămasul pâlc de oaste stă lângă tronu-i mut.
Atunci al legii preot, mai mare între cei mari
Păşeşte spre căldare eu paşi înceţi şi rari,
O cupă el îşi umple şi hotărât o poartă
La gură şi o soarbe, grăind când o deşartă:
„Iubirea libertăţii, e al bărbăţiei semn,
Acel-ce ‘n piept n’o simte de lanţ şi jug e demn”!
Şi-aşa a morţii cupă din mână în mână trece
Şi cel ce gustă ‘ndată alături cade rece.
Deodată greaua poartă se sparge şi în sală
Traian cu capii oastei romane dă năvala...
În clipă luptătorii, ce n’au beut venin.
Frânturile de spade şi-le înfig în sân
Si cad scăldaţi în sânge... Iar când Traian zăreşte
Pe Decebal, ce şade şi pacinic mi-l priveşte,
„Supune-te! — îi strigă — viaţa-ţi dăruesc”
Dar regele se scoală şi zice: „Nu primesc
Ca dar sclăvia joasă,.. Regi mulţi supus-ai tu...
Ia leşul meu la caru-ţi, dar sufletul meu nu”!
Un junghiu în piept şi ‘mplântă şi moare, iar Traian
La sala ‘ntreagă caută, la vrednicu-i duşman.
L’ai săi apoi se ‘ntoarce grăind cu ochiu aprins:
„Noi ce-am învins, ca pildă s’avem pe acest învins”
Voinţa neamului
n ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim,
Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea s-o împărţim.
Şi nu vrem noi, românii, fruntea în veci la nimeni s-o plecăm,
Şi din moşie nici o palmă, o unghie să n-o lăsăm.
Nu vrem să închinăm popoare sub mândru sceptru românesc
Ci să trăim din viaţa noastră şi dreptul nostru strămoşesc.
Nici la răpiri ne zboară dorul, dar vai! acelui ce-a-ndrăzni
Ştirbiri moşiei a ne face… El cu viaţa va plăti!
Căci pe moşia cea străbună vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ei cu nimeni nu cugetăm s-o împărţim.
No comments:
Post a Comment